Numele de Transilvania, derivat din latină, înseamnă “țara de dincolo de păduri”, fiind menționat pentru prima oară în anul 1075. Denumirea a rezistat în timp, susținută de întinsele zone de pădure care mai pot fi întâlnite și azi. Până la jumătatea secolului XVII, când s-a trecut la utilizarea pietrei, lemnul a fost principala materie primă pentru construcția locuințelor. În satele Transilvaniei poți găsi la tot pasul gospodării cu șuri, grajduri și porți din lemn, însă cele mai emblematice construcții sunt bisericile fortificate, ale căror turnuri-clopotniță păstrează drumul de strajă sprijinit pe console. Interesante la aceste construcții sunt îmbinările manuale realizate folosind cuie din lemn sau “cozile de rândunică”, metode care, fiind foarte eficiente, au rezistat cu succes în timp.
Diversitatea esențelor lemnoase de aici, a făcut posibilă perpetuarea îndeletnicirilor de prelucrare a lemnului, acestea fiind folosite și la făurirea unor unelte sau obiecte gospodărești din partea locului precum frumoasele lăzi de zestre, mobilier tradițional simplu sau cu intarsii, lăzi încăpătoare de cereale, ferestre și uși trainice.
Buni cunoscători ai tehnicilor tradiționale, meșterii din Mălâncrav folosesc drept materie primă lemnul de stejar și de brad. Tăiat de obicei iarna, de pe partea sudică a pădurii unde umiditatea este mai redusă, lemnul este ținut un timp la uscat. Dulgheri pricepuți îl cioplesc cu măiestrie, folosind toporul și dalta pentru realizarea de grinzi, căpriori sau lați pentru construcția sau restaurarea caselor tradiționale, a șurilor, a acoperișurilor sau a unor acareturi. Aceste produse, care păstrează și redau aspectul de odinioară, respectă tradițiile zonei și dau un aspect plăcut ochiului.
Meșteșugar:
Ernest Linzing, casa nr. 280
